Rareori se întâmplă ca filmele să devină obiect de investigaţie al jurnaliştilor de la StopFake şi, mai ales, filmele create de televiziunea franceză. Documentarul „Ucraina: Măştile revoluţiei”, realizat de jurnalistul francez Paul Moreira, a stârnit o mulţime de discuţii în Franţa şi Ucraina. Dezbaterile publice au fost provocate de conţinutul acestuia, metodele de prezentare şi de ideologia specifică propagandei ruse.
În prezentarea publică, regizorul peliculei Paul Moreira pretinde că faptele sunt relatate independent, menţionând că în film sunt expuse opiniile diferitor părţi. Însă acest documentar denaturează evenimentele recente din Ucraina. Potrivit mai multor critici şi jurnalişti, autorul îşi ţese povestea pe un şir de fapte false, expuse într-o manieră foarte manipulatoare.
Este cazul să începem deconstrucţia multilaterală a minciunii, legată de acest documentar, cu o remarcă. Unii îl acuză pe Moreira că s-ar fi vândut Kremlinului. De menţionat că nu există nicio confirmare a acestei informaţii. La fel ca şi multe alte documentare franceze, acest film a fost finanţat substanţial de către Centrul Naţional al Cinematografiei şi Imaginii Animate (CNC) – organiaţie publică, susţinută de Ministerul Culturii din Franța.
De asemenea, analizând lucrările anterioare ale lui Moreira, este dificil să îl acuzi de simpatii proruseşti.
Indignarea este cauzată, mai degrabă, de metodele, teoriile şi cuvintele cheie folosite în peliculă, specifice organizaţiilor de propagandă finanţate de Kremlin, împotriva cărora se pronunţă StopFake.
Documentarul începe cu marşul batalionului „Azov”. Aceste imagini ar trebui să ilustreze prezenţa neonaziştilor pe Maidan – o ilustraţie neîntemeiată. Batalionul a fost format după izbucnirea ostilităţilor în estul Ucrainei, prin urmare, după evenimentele de pe Maidan. Acest lucru demonstrează că în operarea cu faptele, Moreira a admis o neglijenţa gravă.
„Naziştii, susţinuţi de SUA şi care au organizat lovitura de stat de la Kremlin”, „caracterul incontestabil al referendumului din Crimeea”, „omorurile din Odesa, regizate de fasciştii de la Kiev” – toate aceste clişee sunt prezente în documentar. Regizorul, de asemenea, apelează la teoria conspiraţiei în contextul crizei din Ucraina.
„Teoriile conspiraţiei” sunt laitmotivul subiectului, care se repetă la începutul şi la finalul peliculei: „Pentru mai mult romantism sau din motive militare, principalele surse de informare „din lumea liberă”, v-au ascuns adevărul despre Maidan.”
Această manieră reprezintă o tehnică uzuală în construcţia unui discurs propagandistic care se pretinde drept „adevăr sacru”, iar documentarul se construieşte anume pe afirmaţia respectivă.
Pelicula conţine, de asemenea, un şir de erori de fapt, care puteau fi evitate dacă materialele ar fi fost evaluate şi dezvoltate complex.
Sebastien Gaubert, jurnalist francez care locuieşte în Ucraina din anul 2011, a recunoscut pe blogul său că, în calitate de reprezentant al presei franceze, se simte insultat. Colegul său, jurnalist cu o bună reputaţie, dar care renunţând la toate standardele jurnalismului occidental, arată o imagine alb-negru a evenimentelor din ţara, pe care Gaubert încearcă să o înţeleagă. Gaubert este îngrijorat de faptul că filmul lui Moreira ar putea reduce credibilitatea, în Ucraina, faţă de jurnaliştii francezi.
Acesta a fost unul din motivele apariţiei a două scrisori deschise – una semnată de jurnaliştii care activează în Ucraina, a doua, publicată în „Le Monde” şi semnată de scriitori, intelectuali şi foşti diplomaţi.
Jurnaliştii francezi îl acuză de Moreira de manipularea imaginilor video. Criticii îl întreabă pe autor: „cum se poate să prezinţi spectatorilor drept un episod al revoluţiei, un filmulet mut pe de YouTube despre marşul neo-naziştilor, desfăşurat după evenimentele de pe Maidan? Sau cum se poate specula pe marginea apartenenţei la anumite organizaţii a celor care au mărşăluit?”
Benoit Witkin, într-un articol pentru „Le Monde”, menţionează: „Moreira prezintă drept arhitecţii revoluţiei o grupare de ultra-dreapta, în pofida faptului că aceştia nu erau decât una dintre forţele paramilitare. El îi prezintă drept forţa politică principală, chiar dacă la alegeri aceştia au înregistrat indici scăzuţi”. De exemplu, Partidul Radical al lui Oleg Leaşko a acumulat 7,44% din sufragii, având 21 de deputaţi în Rada Supremă (Parlamentul Ucrainei), iar Partidul „Svoboda” nici n-a depăşit pragul electoral de 5%, având doar şase locuri după circumscripţiile majoritare.
Numărul total al deputaţilor din Rada Supremă constituie 450 de persoane.
Autorul se detaşează complet de problema conflictului din Donbas, nu menţionează faptul că importanţa batalioanelor şi atitudinea tolerantă faţă de acestea din partea societăţii şi a guvernului, n-a fost din cauza că societatea ucraineană, aşa cum afirmă Moreira, este fascistă pe un cap, ci din cauză că la acel moment aceste batalioane reprezentau, în regiune, singura forţă aptă de luptă.
Mai târziu, aceste batalioane au fost integrate în armata ucraineană, în prezent fiind controlate, mai ales în ceea ce priveşte traficul de armament.
Formaţiunile radicale, de asemenea, nu controlează viaţa publică şi nu monitorizează „respectarea ordinii publice pe străzile din Kiev”. Ordinea publică în Kiev estre asigurată de poliţie, care se subordonează Ministerului Afacerilor Interne.
Subiectul documentarului este clădit pe declararea manipulativă a ideilor autorului.
De la finalul Euromaidanului din Kiev, Paul Moreira sare la blocada Crimeei, arătând un punct de control de la frontiera administrativă. Autorul susţine că anume Sectorul de dreapta şi-a asumat dreptul de a-i înfometa pe locuitorii peninsulei. Moreira însă nu uită de faptul că blocada a fost iniţiată de tătarii din Crimeea – popor persecutat de autorităţile ruse, după anexarea Crimeei. Scopul lor este de a atrage atenţia asupra problemelor cu care se confruntă. Blocada alimentară a fost instituită la 20 septembrie 2015 şi doar după un anumit timp reprezentanţii Sectorului de dreapta s-au alăturat acţiunilor de protest ale tătarilor din Crimeea.
La fel de falsă este şi afirmaţia dură precum că, din cauza acestei iniţiative, Crimeea „duce foame”. Rusia a găsit rapid o modalitate alternativă de a aproviziona peninsula cu produse alimentare.
În documentar nu s-a menţionat, practic, deloc despre anexarea Crimeei. Jurnalistul afirmă că „după revoluţie, în cadrul referendumului, locuitorii peninsulei au votat în majoritate covârşitoare pentru aderarea la Rusia”.
Însă doi ani mai târziu nu este un secret pentru nimeni faptul că scopul iniţial a fost anexarea Crimeei. Referendumul menţionat s-a desfăşurat în perioada, când în Crimeea a început invazia pe străzi a oamenilor înarmaţi care purtau cagule. Mai târziu, „omuleţii verzi” – soldaţi înarmaţi, în uniforme fără însemne şi care au acaparat peninsula, au fost prezentaţi drept militari ruşi. Acest fapt a fost confirmat personal de Vladimir Putin în filmul „Crimeea: drumul spre patrie”.
Pe lângă aceasta, Crimeea este parte a Ucrainei, conform dreptului internaţional. Şi, în cele din urmă, în documentar nu s-a menţionat despre încălcarea drepturilor omului în Crimeea, fapt ce contravine, spre exemplu, raportului Biroului pentru Instituțiile Democratice și Drepturile Omului sau rapoartelor Misiunii pentru drepturile omului în Crimeea.
În documentar, după blocada Crimeei, Moreira revine la luna mai 2014, când au avut loc evenimentele tragice de la Odesa. Răspunzând la numeroasele critici referitor la acest episod, Moreira insistă asupra ideii că organizatorii evenimentelor care au dus la tragedie au fost mişcările naţionaliste ucrainene, fără să menţioneze radicalismul celorlalţi membri ai confruntării. Într-o scrisoare deschisă, publicată în Le Monde, autorii menţionează că „Alexei Albu nu este un „activist comunist” din Odesa şi un „refugiat în Est”. El este unul dintre liderii aripii radicale „Lupta” („Boriba”), a Partidului Comunist din Ucraina, faimoasă pentru xenofobia, homofobia şi antisemitismul de care dă dovadă.
Albu este un membru al mişcării fasciste din Rusia şi nu un reprezentant al Ucrainei, după cum e prezentat de „Canal+”. Moreira omite, de asemenea, existenţa mai multor iniţiative locale, spre exemplu, OdesSos, care au condamnat tragedia de la Casa Sindicatelor şi care au acordat asistenţă medicală şi juridică reprezentanţilor ambelor tabere.
În film este prezent încă un subiect de propagandă foarte popular – „discriminarea limbii ruse şi a vorbitorilor de limbă rusă, în contextul acţiunilor naţionaliştilor”. Paul Moreira afirmă chiar că în Ucraina a fost interzisă folosirea limbii ruse (min. 20:40) şi că vorbitorii de limbă rusă au devenit cetăţeni de mâna a doua. Între timp însă, nu există nicio interdicţie cu privire la limba rusă. În ceea ce priveşte statutul limbii ruse ca limbă de stat, ani la rând acesta a fost subiectul promisiunilor electorale ale partidelor pro-ruse, inclusiv al Partidului Regiunilor, condus de Viktor Ianukovici. Această promisiune a rămas neîndeplinită, deoarece nu era decât retorică populistă pentru a câştiga voturile populaţiei vorbitoare de limbă rusă.
Unul dintre traducătorii peliculei, jurnalista franceză de origine ucraineană Anna Jaillard Chesanovska, a relatat, în articolul său pentru blogul „Comitetul ucrainean” de pe „Liberation”, despre manipulările din timpul montării documentarului. Acestea nu au justificat acţiunile unora dintre personajele principale, însă lasă loc pentru întrebări referitor la credibilitatea şi obiectivitatea investigaţiilor. „În accepţiunea mea, conceptul de „naţiune” şi, respectiv, „ucrainean”, înseamnă legătura de sânge şi de spirit cu cei morţi, cei vii şi cu cei nenăscuţi încă”, declară în film Igor Mosiiciuk, unul dintre liderii mişcării naţional-socialiste din Ucraina, la moment aflat în stare de arest. Un răspuns, de care Moreira a rămas complet mulţumit. Regizorul a fost fericit să arunce la coşul de gunoi restul cuvintelor lui Mosiiciuk, care a spus că, „pentru a fi un adevărat ucrainean, nu e neapărat să te naşti ucrainean sau să ai sânge de ucrainean”.
În episodul despre teoria conspiraţiei, Paul Moreira relevă prezenţa unor reprezentanţi ai Statelor Unite la Forumul Strategia Europeană de la Ialta, dând-o drept încă o dovadă a faptului că conflictul din Ucraina a fost regizat de americani. Dar aşa cum s-a menţionat pe bună dreptate în scrisoarea deschisă, publicată în „Le Monde”, „problema nu este să gândeşti rău despre America, fapt pe care deseori îl merită, ci să crezi că America este RĂUL.”
Răspunzând la toate aceste critici, Paul Moreira recunoaşte în blogul său de pe mediapart.fr: „nu m-am aşteptat la atâta negare, care se transformă în isterie. Unul din site-urile ucrainene m-a etichetat drept „terorist” finanţat de serviciile secrete ruseşti. Se cere interzicerea peliculei mele. Chiar şi ambasadorul Ucrainei a exercitat presiuni asupra „Canal+”, fapt care mă surprinde cel mai mult. Cred că ucrainenii trebuie să-şi revizuiască urgent atitudinea lor faţă de grupările paramilitare. Aşa cum o demonstrează filmul meu, ele sunt principala ameninţare pentru democraţia ucraineană. Refuzând să recunoaştem nişte lucruri evidente, deoarece acestea ar fi „uneltirile propagandei ruse”, devenim noi înşine propagandişti. Şi pierdem nu din cauză că minţim, ci pentru că suntem plini de bune intenţii. Să nu uitaţi niciodată că aceste reculuri duc spre cele mai grave teorii ale conspiraţiei”.
Criticile peliculei sunt intensificate de încă un fapt. A devenit cunoscut că unele cadre, cu care ilustrează Moreira evenimentele de pe Maidan, au fost pur şi simplu furate din documentarul „Totul e în flăcări”. Acest lucru a fost declarat în direct la Gromadska TV de către Iulia Serdiukova, producătorul peliculei „Totul e în flăcări”. Moreira a folosit în documentarul său aproximativ un minut (3:02 – 7:11) de timp de ecran, fără consimţământul titularilor de drepturi, fapt care pune încă o dată la îndoială etica profesională a acestui regizor.
Imagini: P. Moreira, „Ucraina: Măştile revoluţiei”
Traducerea acestui articol în limba română a fost posibilă datorită ajutorului generos al poporului american oferit prin intermediul Agenţiei SUA pentru Dezvoltare Internaţională (USAID). Opiniile exprimate aparţin autorilor şi nu reflectă în mod necesar poziţia USAID sau a Guvernului SUA.
Traducerea a fost asigurată de Asociaţia Presei Independente (API) din Republica Moldova.
